STARDUST

CONSTELAŢIA

Wednesday, 23 January 2008

ORION

Geo Bogza

Rege al constelaţiilor din Septentrion

Mereu alunecînd peste lumi îngheţate
Aşa străbate vremea Marele Orion
Corabie legănată în Eternitate.

Aşadar, nici o corabie nu s-a întors vreodată, din mările sudului sau de la Capricorn, atît de pură şi elegantă fregată, cum se întoarce toamna Orion.

Aşadar, Orion pleacă şi se reîntoarce, iar plecările şi reîntoarcerile lui sînt plecări şi reîntoarceri ale Măreţiei.

Sînt atîţia ani de cînd înălţimea şi intensitatea viselor mele, legănarea de plop şi de catarg a fiinţei mele, se supun unui ciclu: vremea cînd Orion străluceşte pe cer, şi vremea cînd pleacă, lăsîndu-l pustiu, ca sălile unui palat al cărui rege s-a dus la vînătoare.

Desigur, în orice lună a anului pot zări grandiosul dreptunghi al Carului Mare, dar el nici pe departe nu are strălucirea şi nobleţea lui Orion, şi apoi îmi este, de multă vreme, mult prea familiar. Pe cînd Orion pleacă şi vine, luînd cu el şi aducînd iarăşi înapoi marea splendoare a cerului.

Privindu-l, de pe ţărmurile Mării Egee sau din munţi, grecii cei iscoditori şi geniali au imaginat o legendă: Orion, vînătorul, ascuns în pădure, a avut îndrăzneala să o privească pe Diana în timp ce se scălda, iar ea, descoperindu-l, a fost cuprinsă de o mînie atît de mare, încît l-a azvîrlit pe cer, unde a rămas pe vecie.

Lăudată fie cutenzanţa lui Orion, lăudată mînia Zeiţei! Cît de sărac ar fi fost fără ele cerul, şi cît de săracă viaţa mea... Dacă mi s-ar da prilejul să locuiesc în alt univers, într-o lumea cu mai puţine înfăţişări dureroase şi reprobabile – cel mai mare reproş pe care aş avea să-l fac lui Dumnezeu n-ar fi că se ascunde de noi, nici că trebuie să murim, ci că devenim cadavre, că n-a găsit pentru noi un sfîrşit în afară de legile chimiei organice: să fi dispărut fără a mai trece prin stadiul putreziciunii, să ne fi prefăcut, prin însuşi procesul morţii, într-un fum uşor, într-o mireasmă, sau într-un sunet; o, dar cîte nu s-ar fi putut imagina... – aşadar, dacă mi s-ar da prilejul să plec într-un univers fără cadavre şi fără înmormîntări, m-aş teme poate că acolo, schimbîndu-se poziţia stelelor, cerul ar fi lipsit de Orion. Şi nu pot să concep grandoarea în cea mai înaltă expresie a ei, fără catedrala de stele care alunecă pe deasupra lumii în nopţile de iarnă.

Vara, în mireasma florilor, în cîntecul greierilor, în fîlfîitul păsărilor de noapte, în foşnetul atîtor vietăţi ce se caută cu frenezie, puzderii de lumini spuzesc bolta caldă a cerului, parcă şi ea în stare de gestaţie. Dar iarna, pojarul acesta al lumilor îndepăratate dispare. Atunci, pe un cer gotic, străin de orice luxurianţă, Orion se reîntoarce ca de la o vînătoare de cerbi fantastici.

Ce minte ingenioasă şi fertilă a u avut vechii greci! Cum au văzut ei, în şapte stele, pe vînătorul azvîrlit în cer de Diana! Atîtea asemănări se puteau face, dar aceasta este cea mai tulburătoare şi mai apropiată de ideea omului despre măreţie.

Avînd între ele pe Betelegeuse şi strălucind la fel de tare, patru dintre cele mai mari alcătuiesc un dreptunghi vertical ce domină cerul şi îl organizează, aşa cum Place de la Concorde organizează vastitatea şi măreţia Parisului. Nimic mai evident, dar o evidenţă legendară şi copleşitoare, ca umerii şi picioarele cutezătorului vînător. Capul i se zăreşte mai anevoie sub un fel de coif, dar în schimb, centura, ea este marea splendoare a acestei imagini unice. Încrustată cu trei scînteietoare diamante – lacrimi ale cerului, boabe de rouă ale infinitului – ea înnobilează statura vînătorului, şi cerul întreg, şi pe cei ce o privesc. Iar de centură atîrnă spada, ca la toţi vechii vînători, dar e o spadă de stele. Nu ştiu ce altceva putea fi mai asemănător cu o realitate terestră, cu o realitate umană, şi în acelaşi timp de dimensiuni şi de o grandoare cerească.

Plecări şi reîntoarceri ale Marelui Orion. Plecări şi reîntoarceri ale Măreţiei.

De cînd mă ţin minte, braţul meu n-a încetat să se ridice în fiecare iarnă, de pe cîmpii acoperite cu zăpadă sau din luminiscenţa neprielnică a oraşelor, spre a arăta celor din jur, atîtor bărbaţi, atîtor femei – uneori din ţări îndepărtate – cu stăruinţa cu care un preot ar arăta cea mai frumoasă icoană din biserica sa, şi cu speranţa de a-i converti la măreţie, geometrica, nobila, scînteietoarea constelaţie.

Cei mai mulţi nu o ştiau. Ştiau versuri din Homer, din Dante, din Shakespeare, din Poe, din Baudelaire, din Rilke, dar pe Orion nu-l ştiau. Iar eu, cuprinzîndu-i de umeri îi întorceam, ca pentru un botez, cu faţa spre el: - Vedeţi un dreptunghi alcătuit din patru stele mari? Închipuiţi-vă... Iar ei vedeau, şi-şi închipuiau, şi cînd descopereau şi centura, scînteietoarea centură, intrau în extaz.

De cînd mă ţin minte, n-am ostenit să ridic braţul, să-l arăt tuturor celor pe care îi cunosc. Uneori însă îl privesc singur, din munţi. Nicăieri ca acolo, unde alunecă pe deasupra pădurilor de brad şi a culmilor înzăpezite, Orion nu-i atît de nobil şi de scînteietor. Fiecare stea a lui îmi spală sufletul şi îl îngheaţă, pregătindu-l pentru eternitate.

Iar toate la un loc se clatină uşor peste imensele zăpezi, dispar odată cu ele şi se întorc odată cu ele, ca o corabie polară, plutind în infinit.

Şi totuşi, are statură de om, a vînătorului care a îndrăznit să o privească goală pe Diana.

Grecule necunoscut, care în arhitectura copleşitoare a cerului ai ştiut să deosebeşti o statură de om şi ai imaginat o atît de frumoasă poveste, fie-ţi cît mai uşoară călătoria în lumea umbrelor şi pururi înstoţită de cîntec de flaut.