STARDUST


CONSTELAŢIA

Thursday 10 April 2008

NOUA EDIŢIE ONLINE A MICULUI ORION


Şerban Codrin

În anul 1990, urmare directă a prăbuşirii zidului dezinformaţional dintre occidentul biruitor în războiul rece şi zona est-europeană, cenzura s-a prăbuşit şi în România. Viaţa culturală şi, implicit, poezia se aflau în faţa unor decizii majore. S-a întâmplat ceea ce era normal, multe personalităţi implicate în culisele regimului prăbuşit au apărut în primplanul presei literare, al organizării de asociaţii şi fundaţii culturale, tocmai pentru că deţineau informaţiile necesare, informaţii prohibite de vechile oficialităţi, dar absolut necesare în revigorarea unei noi activităţi literare.

O astfel de personalitate s-a dovedit Florin Vasiliu, ofiţer de carieră, foarte activ în serviciile secrete româneşti în anii "epocii de aur" totalitare. Obligat de serviciu, Florin Vasiliu a călătorit mult în ţările orientului îndepărtat, a cunoscut personalităţi cu preocupări literar-poetice din lumea diplomaţiei. Informat în domeniul poeziei clasice şi moderne nipone, al noii mişcări internaţionale de haiku, prieten personal cu Sono Ucida, diplomat nipon, primul preşedinte al Societăţii internaţionale de haiku, Florin Vasiliu a redactat în colaborare cu Brânduşa Steiciuc volumul Interferenţe lirice. Constelaţia haiku, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, carte cu ecou în epocă. Prevalându-se de avansul real în domeniu, Florin Vasiliu a început redactarea şi tipărirea revistei HAIKU încă din 1990, ca apoi să fondeze Societatea română de haiku (1991), ambele iniţiative dovedindu-şi robusteţea şi trăinicia în timp, iată, până la ora actuală, de aproape două decenii.

Florin Vasiliu a adunat în jurul său un grup de redactori, de traducători, de poeţi cu scopul mărturisit de a propune poeziei româneşti specii literare exotice, despre care se ştiau prea puţine lucruri la noi, alături de care a făcut eforturi de iniţiere în filozofia zen-buddhistă şi în estetica poeziei nipone paralel cu prezentarea succintă a unor importanţi creatori extrem-orientali.

În foarte scurt timp, s-a observat că Florin Vasiliu avea gânduri cu mult mai îndrăzneţe, în ceea ce-l privea personal. Noul teritoriu propus poeziei româneşti, această nouă nişă trebuia ocupata de poeţi. Florin Vasiliu s-a împotrivit încă de la început. Singurul poet acceptat nu putea fi altul decât domnia sa, aşa că, foarte devreme, s-a ajuns la conflicte, care s-au acutizat cu trecerea vremii. Din perspectiva anilor care au trecut, Florin Vasiliu, care a deschis multe porţi, se dovedeşte a fi, paradoxal, principalul obstacol în afirmarea poeziei de provenienţă niponă in literatura română. Tocmai domnia sa, care lucrase inclusiv în diplomaţie, cu epoleţii invizibli pe umeri, s-a dovedit complet lipsit de tact în toate privinţele, marginalizând întâi şi întâi poeţii, excluzându-i din SRH, şicanându-i şi urmărindu-i cu întregul arsenal de intrigi şi calomnii, excluzându-i de la publicare în revista HAIKU, ignorându-le creaţia, sau, în cazul cel mai bun, minimalizând-o până la caricatural. În spaţiul devenit vacant, s-a instalat pe sine drept singurul poet român de haiku, uitând să observe că opera sa nu există, iar încercările sale se dovedeau mediocre.

Tocmai pentru a diminua influenţa dominantă a acţiunilor lui Florin Vasiliu, deloc generatoare de atmosferă liberă, creatoare, s-a organizat, ca o alternativă, Societatea de haiku din Constanţa, editoarea revistei ALBATROS (începând cu anul 1992). Daca monopolul fusese depăşit, propunerea constănţenilor avea un viciu fundamental. Ion Codrescu, preşedintele SHC şi redactorul şef al revistei preluase toate metodele lui Florin Vasiliu, prezentându-se pe sine drept singurul poet român de haiku, singurul iniţiat, un adevărat guru iluminat. Mai grav, dacă, la Bucureşti, Dumitru D. Ifrim, Clelia Ifrim, Vasile Smărăndescu sau Manuela Miga se delimitau cu ironie şi eleganţă de Florin Vasiliu, refuzând să-i mai calce pragul casei şi aşteptând vremuri mai bune, la Constanţa cenaclul lunar al SHC devenise o adevărată înaltă tribună de linguşire a unui aşa-zis poet aflat în aceeaşi situaţie penibilă, fără operă, cu încercări în limitele mediocrităţii.

În această atmosferă detestabilă de ciocnire între două societăţi româneşti de haiku intrate pe mâna unor oameni ambiţioşi, dar în afara creativităţii, poeţii încercau alte altenative. Vasile Moldovan suporta autoritatea cazonă a lui Florin Vasiliu, Valentin Busuioc, Aidar Bekir încercau să se strecoare, Radu Patrichi era redactor disciplinat la ALBATROS şi încerca să supravieţuiască, bucureştenii mai făceau naveta pe litoral, aşteptând să se întâmple ceva.

În 1992, Şerban Codrin a avut un conflict cu Florin Vasiliu care îşi juca rolul de singurul ocupant al domeniului haiku. A intervenit profesorul şi traducătorul Constantin Frosin pentru a netezi asperităţile. Jignit în demnitatea sa, Şerban Codrin a avut curajul să răspundă la provocarea lui Florin Vasiliu de a se alătura mişcării iniţiate şi conduse cu mână de fier de cancelarul haiku-ului românesc. A fost, ceea ce Florin Vasiliu a numit mai târziu, eroarea vieţii lui.

Şerban Codrin s-a apucat de treabă şi, după ce a scris în a doua jumătate a anului 1993 volumele ÎNTRE PATRU ANOTIMPURI şi DINCOLO DE TĂCERE, le-a tipărit în anul 1994 la Editura HAIKU păstorită de atotprezentul mentor. Volumele au fost primite într-un mod excepţional, Florin Vasiliu declarându-le capodopere. Cu timpul, ele au fost rescrise, completate, retipărite, iar recunoaşterea s-a dovedit de durată. În eseul Arhitectura baladescă (2008), criticul literar Theodor Codreanu notează: "Trebuie spus de la bun început, Şerban Codrin este un maestru desăvârşit al liricii cu forma fixă, fapt dovedit nu numai pentru cea de sorginte europeană, dar şi în preluarea haiku-ului japonez, privitor la care nu are nici un rival pe măsură în spaţiul românesc".

În anul 1994, devenit director al nou înfiinţatului Centru Cultural "Ionel Perlea" - Ialomiţa, Şerban Codrin a început editarea revistei ORION, primind colaborări atât de la Constanţa şi Bucureşti, cât şi din toată ţara, de acolo unde existau poeţi interesaţi de fenomen ca David Alexandru, Dan Florică, Eduard Ţară, Dumitru Radu. Faptul a creat nemulţumiri profunde, Florin Vasiliu a reacţionat în sensul ca poeţii publicau fără asentimentul său patern, iar Ion Codrescu avea aceleaşi pretenţii.

La Constanţa-Mamaia începuseră să se organizeze întruniri anuale, strict supravegheate şi îndrumate spre acelaşi scop: adularea fără limite a singurului poet român de haiku, numitul I.C. La Slobozia s-a dat semnalul altor întruniri, unde poeţii erau liberi să vorbească numai despre problemele creaţiei lor, fără alte amestecuri. Ceea ce s-a întâmplat este foarte grăitor, atât Florin Vasiliu, cât şi Ion Codrescu, prin interpuşi, au creat scandal la Centrul Cultural, primul reclamând autoritatea sa totală, al doilea contestând orice drept al poeţilor de a se întruni altfel decât sub tutela "singurii familii de haijini din România". Scenele s-au dovedit stânjenitoare inclusiv pentru faptul că devoalau realitatea unui fapt: poezia haiku autohtonă se află sub ocupaţia celor doi corifei, care îşi disputau cu încrâncenare teritoriul în dauna poeţilor, martori şi victime.

S-a mai întâmplat un fapt.
După tipărirea volumelor de haiku, Şerban Codrin a devenit poet de renku. În iarna dintre anii 1994-1995 a scris multe poeme kasen renku (36 de legături), dar nu a lucrat în colaborare, ci de unul singur. Poemele-în-lanţ asteptau netipărite, refuzate atât de revista HAIKU, cât şi de revista ALBATROS. Despre Şerban Codrin începuseră să circule tot felul de legende, că scrie fără control sute de texte zilnic, ceea ce nu era departe de adevăr. În ziua de 3o martie 1996, a compus, într-o singură zi, PĂSĂRI EZOTERICE, 100 de legături.

S-a iniţiat singur în poemul renga/renku (a preferat această a doua numire, care ulterior s-a impus în toată poezia de gen românească). În primăvara anului 1995, Şerban Codrin a început să colaboreze cu poeta Manuela Miga. Astfel, au compus împreună 3 rengay (6 legături). A fost cel mai fericit prilej de iniţiere practică, de studiu al regulilor compoziţionale. Colaborarea a continuat cu David Alexandru, Laura Văceanu, Radu Patrichi, Constantin Severin, Elena Manta-Ciubotariu, Sonia Cristina Coman, Valentin Busuioc.

Cum SRH şi SHC nu sprijineau difuzarea poeziei, mai ales în ritmul impus de Şerban Codrin, dar în primul rând pentru ca societăţile aveau alte priorităţi, solutia a fost simplă: o altă revistă cu riscul unei alte avalanşe de reproşuri.

La 1 mai 1995, în urma unei întruniri la Centrul Cultural "Ionel Perlea", Şerban Codrin, Manuela Miga, Constantin Severin şi Valentin Busuioc au fondat Scoala de tanka, renku şi haiku de la Slobozia. Deja exista de un an de zile revista ORION, dar era nevoie de mai multă operativitate.

MICUL ORION, revista editată de Şcoala de poezie tanka,renku si haiku de la Slobozia, anul 1, numărul 1, a apărut la 1august 1995. S-au editat 6 numere până în luna mai l996. Tirajul era de 200 de exemlare, pe hârtie albă şi color, multiplcată la xerox. Împăturit în patru, un exemplar încăpea într-un plic. Revista s-a difuzat în întreaga ţară, toţi poeţii o păstrează în colecţii. Se află, de asemenea, în colecţiile Bibliotecii Academiei Române.

Revista MICUL ORION a tipărit poeme semnate de Şerban Codrin şi de Şerban Codrin în colaborare cu Constantin Severin, Manuela Miga, Valentin Busuioc. Scopul revistei MICUL ORION a fost triplu, să sprijine editarea altor specii literare de origine niponă în afara haiku-ului, să contribuie la iniţierea poeţilor prin coloane teoretice, să demonstreze că forţa creativă a poeţilor nu poate fi manipulată de revistele dominatoare, în paginile cărora era foarte greu de pătruns din cauzele deja amintite.

Impactul revistei MICUL ORION a fost excepţional. Poeţii au început să practice poemul-în-lanţ, dar mai ales să găsească texte demne de a fi preluate drept exemple. Revista ALBATROS a început să tipărească poeme-în-lanţ din creaţia poeţilor de limbă engleză, ignorând în totalitate apariţia speciei inclusiv în literatura română. Ion Găbudean, Ion Untaru, Radu Patrichi şi multi alţii au continuat jocul, astfel încât se poate spune că această specie literară exotică a fost adoptată cu toate drepturile în poezia română. Şerban Codrin a compus în anul 1997 poemul O PATă PE ZID, 366 de legături, aşa că intrarea s-a făcut sub cele mai bune auspicii, respectând regulile clasice nipone şi inovând în limitele impuse de creativitate. Dumitru Radu este cel care a început sa analizeze aceste poeme şi să le descopere noutatea estetică.

Vreau să se remarce un fapt care aruncă o lumină deloc măgulitoare spre ceea ce s-a întâmplat în perioada anilor cât Florin Vasiliu şi Ion Codrescu au condus cele două societăţi româneşti rivale de haiku: Şerban Codrin a scris 10 volume de tanka, renku şi haiku, majoritatea au fost publicate. În toţi aceşti ani, poezia tanka, renku, haiku scrisă de Şerban Codrin şi de poeţii cu care a colaborat a delimitat nişa de preluare a artelor literare nipone, realizându-şi misiunea de creatori. În anul 2002 s-a tipărit volumul de sinteză a tot ceea ce a scris Şerban Codrin, MAREA TĂCERE, volum aflat în bibliotecile tuturor poeţilor interesaţi de acest fenomen internaţional al poeziei moderne. Şi totuşi, ignorarea a fost totală.

Spre dezonoarea lor, revistele HAIKU şiALBATROS nu au tipărit nici o recenzie la volumele, multe, editate în epocă şi semnate de Şerban Codrin. În schimb, avalanşa de mediocritate în haiku, în traducerea poeziei renku sau tanka, a făcut mai mult rău decât bine, oferindu-se exemple care ratau poezia, atât din cauza slabelor texte originale, cât şi a viciilor de transpunere în limba română. Analiza colecţiilor acestor reviste devine de multe ori jenantă, prin marea cantitate de falsă poezie străină aruncată pe hârtie şi prin evitarea, cu program, a promovării poeţilor români.

A trebuit să dispară Florin Vasiliu şi să fie îndepărtat Ion Codrescu de la conducerea SHC (printr-un adevărat puci urmat de un scandal pus la cale de poeţii sătui de mediocritatea agresivă a liderului perpetuu), pentru ca lucrurile să suporte câteva reparaţii şi cel puţin informarea despre starea reală a poeziei să nu mai fie distorsionată.

Un mare reviriment pentru poezia niponă de la noi îl reprezintă serviciile internetului. După epoca eroică a anilor 1990 până prin 2002, să spunem, internetul începe să se implice în această activitate cu totul pozitiv. Probabil că primul adevărat lider, acceptat de toţi poeţii, lider care nu ştrangulează creativitatea, ci din contra, o provoacă, o promovează şi o difuzează este domnul Corneliu Traian Atanasiu. Dacă îşi făcea apariţia în epoca dominată de revistele

HAIKU şiALBATROS, care distorsionau realitatea literară în folosul particular al lui F.V. si I.C., nu avea nici o şansă. Preluând avantajele noilor servicii de comunicare şi de informare, domnul Corneliu Traian Atanasiu aduce servicii importante poeziei româneşti. Rezultatele, prin selecţia poemelor propuse în concursurile lunare şi repetate periodic, încep să devină spectaculoase, mai ales pentru haiku şi senryu.

Reeditarea online a revisteiMICUL ORION este o invitaţie de practicare inclusiv a altor specii literare nipone, cu influenţă decisivă în spaţiul haiku şi senryu. De asemenea, poemul tanka are mult de câştigat, poemul renku putând fi socotit inclusiv poem-tanka-in-lanţ.

Site-ul ROMANIAN KUKAI devine, astfel, un loc virtual de întrunire al poeţilor, cu beneficii incalculable pentru creaţie, pentru că se selectează texte care, în curând, vor alcătui creaţia poeţilor de mâine. Editate, tipărite, viitoarele cărţi se scriu acum, în concursurile lunare. Emulaţia este excepţională, recuperarea poeţilor din anii trecuţi, de asemenea, aşa că, sunt sigur, rezultatele vor fi pe măsură. Risipite cândva, reordonate acum într-un efort creator susţinut, talentele literare reunite pe ROMANIAN KUKAI au tot dreptul să spere la frumoase izbânzi literare.