STARDUST

CONSTELAŢIA

Thursday, 10 April 2008

NOUA EDIŢIE ONLINE A MICULUI ORION


Şerban Codrin

În anul 1990, urmare directă a prăbuşirii zidului dezinformaţional dintre occidentul biruitor în războiul rece şi zona est-europeană, cenzura s-a prăbuşit şi în România. Viaţa culturală şi, implicit, poezia se aflau în faţa unor decizii majore. S-a întâmplat ceea ce era normal, multe personalităţi implicate în culisele regimului prăbuşit au apărut în primplanul presei literare, al organizării de asociaţii şi fundaţii culturale, tocmai pentru că deţineau informaţiile necesare, informaţii prohibite de vechile oficialităţi, dar absolut necesare în revigorarea unei noi activităţi literare.

O astfel de personalitate s-a dovedit Florin Vasiliu, ofiţer de carieră, foarte activ în serviciile secrete româneşti în anii "epocii de aur" totalitare. Obligat de serviciu, Florin Vasiliu a călătorit mult în ţările orientului îndepărtat, a cunoscut personalităţi cu preocupări literar-poetice din lumea diplomaţiei. Informat în domeniul poeziei clasice şi moderne nipone, al noii mişcări internaţionale de haiku, prieten personal cu Sono Ucida, diplomat nipon, primul preşedinte al Societăţii internaţionale de haiku, Florin Vasiliu a redactat în colaborare cu Brânduşa Steiciuc volumul Interferenţe lirice. Constelaţia haiku, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, carte cu ecou în epocă. Prevalându-se de avansul real în domeniu, Florin Vasiliu a început redactarea şi tipărirea revistei HAIKU încă din 1990, ca apoi să fondeze Societatea română de haiku (1991), ambele iniţiative dovedindu-şi robusteţea şi trăinicia în timp, iată, până la ora actuală, de aproape două decenii.

Florin Vasiliu a adunat în jurul său un grup de redactori, de traducători, de poeţi cu scopul mărturisit de a propune poeziei româneşti specii literare exotice, despre care se ştiau prea puţine lucruri la noi, alături de care a făcut eforturi de iniţiere în filozofia zen-buddhistă şi în estetica poeziei nipone paralel cu prezentarea succintă a unor importanţi creatori extrem-orientali.

În foarte scurt timp, s-a observat că Florin Vasiliu avea gânduri cu mult mai îndrăzneţe, în ceea ce-l privea personal. Noul teritoriu propus poeziei româneşti, această nouă nişă trebuia ocupata de poeţi. Florin Vasiliu s-a împotrivit încă de la început. Singurul poet acceptat nu putea fi altul decât domnia sa, aşa că, foarte devreme, s-a ajuns la conflicte, care s-au acutizat cu trecerea vremii. Din perspectiva anilor care au trecut, Florin Vasiliu, care a deschis multe porţi, se dovedeşte a fi, paradoxal, principalul obstacol în afirmarea poeziei de provenienţă niponă in literatura română. Tocmai domnia sa, care lucrase inclusiv în diplomaţie, cu epoleţii invizibli pe umeri, s-a dovedit complet lipsit de tact în toate privinţele, marginalizând întâi şi întâi poeţii, excluzându-i din SRH, şicanându-i şi urmărindu-i cu întregul arsenal de intrigi şi calomnii, excluzându-i de la publicare în revista HAIKU, ignorându-le creaţia, sau, în cazul cel mai bun, minimalizând-o până la caricatural. În spaţiul devenit vacant, s-a instalat pe sine drept singurul poet român de haiku, uitând să observe că opera sa nu există, iar încercările sale se dovedeau mediocre.

Tocmai pentru a diminua influenţa dominantă a acţiunilor lui Florin Vasiliu, deloc generatoare de atmosferă liberă, creatoare, s-a organizat, ca o alternativă, Societatea de haiku din Constanţa, editoarea revistei ALBATROS (începând cu anul 1992). Daca monopolul fusese depăşit, propunerea constănţenilor avea un viciu fundamental. Ion Codrescu, preşedintele SHC şi redactorul şef al revistei preluase toate metodele lui Florin Vasiliu, prezentându-se pe sine drept singurul poet român de haiku, singurul iniţiat, un adevărat guru iluminat. Mai grav, dacă, la Bucureşti, Dumitru D. Ifrim, Clelia Ifrim, Vasile Smărăndescu sau Manuela Miga se delimitau cu ironie şi eleganţă de Florin Vasiliu, refuzând să-i mai calce pragul casei şi aşteptând vremuri mai bune, la Constanţa cenaclul lunar al SHC devenise o adevărată înaltă tribună de linguşire a unui aşa-zis poet aflat în aceeaşi situaţie penibilă, fără operă, cu încercări în limitele mediocrităţii.

În această atmosferă detestabilă de ciocnire între două societăţi româneşti de haiku intrate pe mâna unor oameni ambiţioşi, dar în afara creativităţii, poeţii încercau alte altenative. Vasile Moldovan suporta autoritatea cazonă a lui Florin Vasiliu, Valentin Busuioc, Aidar Bekir încercau să se strecoare, Radu Patrichi era redactor disciplinat la ALBATROS şi încerca să supravieţuiască, bucureştenii mai făceau naveta pe litoral, aşteptând să se întâmple ceva.

În 1992, Şerban Codrin a avut un conflict cu Florin Vasiliu care îşi juca rolul de singurul ocupant al domeniului haiku. A intervenit profesorul şi traducătorul Constantin Frosin pentru a netezi asperităţile. Jignit în demnitatea sa, Şerban Codrin a avut curajul să răspundă la provocarea lui Florin Vasiliu de a se alătura mişcării iniţiate şi conduse cu mână de fier de cancelarul haiku-ului românesc. A fost, ceea ce Florin Vasiliu a numit mai târziu, eroarea vieţii lui.

Şerban Codrin s-a apucat de treabă şi, după ce a scris în a doua jumătate a anului 1993 volumele ÎNTRE PATRU ANOTIMPURI şi DINCOLO DE TĂCERE, le-a tipărit în anul 1994 la Editura HAIKU păstorită de atotprezentul mentor. Volumele au fost primite într-un mod excepţional, Florin Vasiliu declarându-le capodopere. Cu timpul, ele au fost rescrise, completate, retipărite, iar recunoaşterea s-a dovedit de durată. În eseul Arhitectura baladescă (2008), criticul literar Theodor Codreanu notează: "Trebuie spus de la bun început, Şerban Codrin este un maestru desăvârşit al liricii cu forma fixă, fapt dovedit nu numai pentru cea de sorginte europeană, dar şi în preluarea haiku-ului japonez, privitor la care nu are nici un rival pe măsură în spaţiul românesc".

În anul 1994, devenit director al nou înfiinţatului Centru Cultural "Ionel Perlea" - Ialomiţa, Şerban Codrin a început editarea revistei ORION, primind colaborări atât de la Constanţa şi Bucureşti, cât şi din toată ţara, de acolo unde existau poeţi interesaţi de fenomen ca David Alexandru, Dan Florică, Eduard Ţară, Dumitru Radu. Faptul a creat nemulţumiri profunde, Florin Vasiliu a reacţionat în sensul ca poeţii publicau fără asentimentul său patern, iar Ion Codrescu avea aceleaşi pretenţii.

La Constanţa-Mamaia începuseră să se organizeze întruniri anuale, strict supravegheate şi îndrumate spre acelaşi scop: adularea fără limite a singurului poet român de haiku, numitul I.C. La Slobozia s-a dat semnalul altor întruniri, unde poeţii erau liberi să vorbească numai despre problemele creaţiei lor, fără alte amestecuri. Ceea ce s-a întâmplat este foarte grăitor, atât Florin Vasiliu, cât şi Ion Codrescu, prin interpuşi, au creat scandal la Centrul Cultural, primul reclamând autoritatea sa totală, al doilea contestând orice drept al poeţilor de a se întruni altfel decât sub tutela "singurii familii de haijini din România". Scenele s-au dovedit stânjenitoare inclusiv pentru faptul că devoalau realitatea unui fapt: poezia haiku autohtonă se află sub ocupaţia celor doi corifei, care îşi disputau cu încrâncenare teritoriul în dauna poeţilor, martori şi victime.

S-a mai întâmplat un fapt.
După tipărirea volumelor de haiku, Şerban Codrin a devenit poet de renku. În iarna dintre anii 1994-1995 a scris multe poeme kasen renku (36 de legături), dar nu a lucrat în colaborare, ci de unul singur. Poemele-în-lanţ asteptau netipărite, refuzate atât de revista HAIKU, cât şi de revista ALBATROS. Despre Şerban Codrin începuseră să circule tot felul de legende, că scrie fără control sute de texte zilnic, ceea ce nu era departe de adevăr. În ziua de 3o martie 1996, a compus, într-o singură zi, PĂSĂRI EZOTERICE, 100 de legături.

S-a iniţiat singur în poemul renga/renku (a preferat această a doua numire, care ulterior s-a impus în toată poezia de gen românească). În primăvara anului 1995, Şerban Codrin a început să colaboreze cu poeta Manuela Miga. Astfel, au compus împreună 3 rengay (6 legături). A fost cel mai fericit prilej de iniţiere practică, de studiu al regulilor compoziţionale. Colaborarea a continuat cu David Alexandru, Laura Văceanu, Radu Patrichi, Constantin Severin, Elena Manta-Ciubotariu, Sonia Cristina Coman, Valentin Busuioc.

Cum SRH şi SHC nu sprijineau difuzarea poeziei, mai ales în ritmul impus de Şerban Codrin, dar în primul rând pentru ca societăţile aveau alte priorităţi, solutia a fost simplă: o altă revistă cu riscul unei alte avalanşe de reproşuri.

La 1 mai 1995, în urma unei întruniri la Centrul Cultural "Ionel Perlea", Şerban Codrin, Manuela Miga, Constantin Severin şi Valentin Busuioc au fondat Scoala de tanka, renku şi haiku de la Slobozia. Deja exista de un an de zile revista ORION, dar era nevoie de mai multă operativitate.

MICUL ORION, revista editată de Şcoala de poezie tanka,renku si haiku de la Slobozia, anul 1, numărul 1, a apărut la 1august 1995. S-au editat 6 numere până în luna mai l996. Tirajul era de 200 de exemlare, pe hârtie albă şi color, multiplcată la xerox. Împăturit în patru, un exemplar încăpea într-un plic. Revista s-a difuzat în întreaga ţară, toţi poeţii o păstrează în colecţii. Se află, de asemenea, în colecţiile Bibliotecii Academiei Române.

Revista MICUL ORION a tipărit poeme semnate de Şerban Codrin şi de Şerban Codrin în colaborare cu Constantin Severin, Manuela Miga, Valentin Busuioc. Scopul revistei MICUL ORION a fost triplu, să sprijine editarea altor specii literare de origine niponă în afara haiku-ului, să contribuie la iniţierea poeţilor prin coloane teoretice, să demonstreze că forţa creativă a poeţilor nu poate fi manipulată de revistele dominatoare, în paginile cărora era foarte greu de pătruns din cauzele deja amintite.

Impactul revistei MICUL ORION a fost excepţional. Poeţii au început să practice poemul-în-lanţ, dar mai ales să găsească texte demne de a fi preluate drept exemple. Revista ALBATROS a început să tipărească poeme-în-lanţ din creaţia poeţilor de limbă engleză, ignorând în totalitate apariţia speciei inclusiv în literatura română. Ion Găbudean, Ion Untaru, Radu Patrichi şi multi alţii au continuat jocul, astfel încât se poate spune că această specie literară exotică a fost adoptată cu toate drepturile în poezia română. Şerban Codrin a compus în anul 1997 poemul O PATă PE ZID, 366 de legături, aşa că intrarea s-a făcut sub cele mai bune auspicii, respectând regulile clasice nipone şi inovând în limitele impuse de creativitate. Dumitru Radu este cel care a început sa analizeze aceste poeme şi să le descopere noutatea estetică.

Vreau să se remarce un fapt care aruncă o lumină deloc măgulitoare spre ceea ce s-a întâmplat în perioada anilor cât Florin Vasiliu şi Ion Codrescu au condus cele două societăţi româneşti rivale de haiku: Şerban Codrin a scris 10 volume de tanka, renku şi haiku, majoritatea au fost publicate. În toţi aceşti ani, poezia tanka, renku, haiku scrisă de Şerban Codrin şi de poeţii cu care a colaborat a delimitat nişa de preluare a artelor literare nipone, realizându-şi misiunea de creatori. În anul 2002 s-a tipărit volumul de sinteză a tot ceea ce a scris Şerban Codrin, MAREA TĂCERE, volum aflat în bibliotecile tuturor poeţilor interesaţi de acest fenomen internaţional al poeziei moderne. Şi totuşi, ignorarea a fost totală.

Spre dezonoarea lor, revistele HAIKU şiALBATROS nu au tipărit nici o recenzie la volumele, multe, editate în epocă şi semnate de Şerban Codrin. În schimb, avalanşa de mediocritate în haiku, în traducerea poeziei renku sau tanka, a făcut mai mult rău decât bine, oferindu-se exemple care ratau poezia, atât din cauza slabelor texte originale, cât şi a viciilor de transpunere în limba română. Analiza colecţiilor acestor reviste devine de multe ori jenantă, prin marea cantitate de falsă poezie străină aruncată pe hârtie şi prin evitarea, cu program, a promovării poeţilor români.

A trebuit să dispară Florin Vasiliu şi să fie îndepărtat Ion Codrescu de la conducerea SHC (printr-un adevărat puci urmat de un scandal pus la cale de poeţii sătui de mediocritatea agresivă a liderului perpetuu), pentru ca lucrurile să suporte câteva reparaţii şi cel puţin informarea despre starea reală a poeziei să nu mai fie distorsionată.

Un mare reviriment pentru poezia niponă de la noi îl reprezintă serviciile internetului. După epoca eroică a anilor 1990 până prin 2002, să spunem, internetul începe să se implice în această activitate cu totul pozitiv. Probabil că primul adevărat lider, acceptat de toţi poeţii, lider care nu ştrangulează creativitatea, ci din contra, o provoacă, o promovează şi o difuzează este domnul Corneliu Traian Atanasiu. Dacă îşi făcea apariţia în epoca dominată de revistele

HAIKU şiALBATROS, care distorsionau realitatea literară în folosul particular al lui F.V. si I.C., nu avea nici o şansă. Preluând avantajele noilor servicii de comunicare şi de informare, domnul Corneliu Traian Atanasiu aduce servicii importante poeziei româneşti. Rezultatele, prin selecţia poemelor propuse în concursurile lunare şi repetate periodic, încep să devină spectaculoase, mai ales pentru haiku şi senryu.

Reeditarea online a revisteiMICUL ORION este o invitaţie de practicare inclusiv a altor specii literare nipone, cu influenţă decisivă în spaţiul haiku şi senryu. De asemenea, poemul tanka are mult de câştigat, poemul renku putând fi socotit inclusiv poem-tanka-in-lanţ.

Site-ul ROMANIAN KUKAI devine, astfel, un loc virtual de întrunire al poeţilor, cu beneficii incalculable pentru creaţie, pentru că se selectează texte care, în curând, vor alcătui creaţia poeţilor de mâine. Editate, tipărite, viitoarele cărţi se scriu acum, în concursurile lunare. Emulaţia este excepţională, recuperarea poeţilor din anii trecuţi, de asemenea, aşa că, sunt sigur, rezultatele vor fi pe măsură. Risipite cândva, reordonate acum într-un efort creator susţinut, talentele literare reunite pe ROMANIAN KUKAI au tot dreptul să spere la frumoase izbânzi literare.


Wednesday, 23 January 2008

ORION

Geo Bogza

Rege al constelaţiilor din Septentrion

Mereu alunecînd peste lumi îngheţate
Aşa străbate vremea Marele Orion
Corabie legănată în Eternitate.

Aşadar, nici o corabie nu s-a întors vreodată, din mările sudului sau de la Capricorn, atît de pură şi elegantă fregată, cum se întoarce toamna Orion.

Aşadar, Orion pleacă şi se reîntoarce, iar plecările şi reîntoarcerile lui sînt plecări şi reîntoarceri ale Măreţiei.

Sînt atîţia ani de cînd înălţimea şi intensitatea viselor mele, legănarea de plop şi de catarg a fiinţei mele, se supun unui ciclu: vremea cînd Orion străluceşte pe cer, şi vremea cînd pleacă, lăsîndu-l pustiu, ca sălile unui palat al cărui rege s-a dus la vînătoare.

Desigur, în orice lună a anului pot zări grandiosul dreptunghi al Carului Mare, dar el nici pe departe nu are strălucirea şi nobleţea lui Orion, şi apoi îmi este, de multă vreme, mult prea familiar. Pe cînd Orion pleacă şi vine, luînd cu el şi aducînd iarăşi înapoi marea splendoare a cerului.

Privindu-l, de pe ţărmurile Mării Egee sau din munţi, grecii cei iscoditori şi geniali au imaginat o legendă: Orion, vînătorul, ascuns în pădure, a avut îndrăzneala să o privească pe Diana în timp ce se scălda, iar ea, descoperindu-l, a fost cuprinsă de o mînie atît de mare, încît l-a azvîrlit pe cer, unde a rămas pe vecie.

Lăudată fie cutenzanţa lui Orion, lăudată mînia Zeiţei! Cît de sărac ar fi fost fără ele cerul, şi cît de săracă viaţa mea... Dacă mi s-ar da prilejul să locuiesc în alt univers, într-o lumea cu mai puţine înfăţişări dureroase şi reprobabile – cel mai mare reproş pe care aş avea să-l fac lui Dumnezeu n-ar fi că se ascunde de noi, nici că trebuie să murim, ci că devenim cadavre, că n-a găsit pentru noi un sfîrşit în afară de legile chimiei organice: să fi dispărut fără a mai trece prin stadiul putreziciunii, să ne fi prefăcut, prin însuşi procesul morţii, într-un fum uşor, într-o mireasmă, sau într-un sunet; o, dar cîte nu s-ar fi putut imagina... – aşadar, dacă mi s-ar da prilejul să plec într-un univers fără cadavre şi fără înmormîntări, m-aş teme poate că acolo, schimbîndu-se poziţia stelelor, cerul ar fi lipsit de Orion. Şi nu pot să concep grandoarea în cea mai înaltă expresie a ei, fără catedrala de stele care alunecă pe deasupra lumii în nopţile de iarnă.

Vara, în mireasma florilor, în cîntecul greierilor, în fîlfîitul păsărilor de noapte, în foşnetul atîtor vietăţi ce se caută cu frenezie, puzderii de lumini spuzesc bolta caldă a cerului, parcă şi ea în stare de gestaţie. Dar iarna, pojarul acesta al lumilor îndepăratate dispare. Atunci, pe un cer gotic, străin de orice luxurianţă, Orion se reîntoarce ca de la o vînătoare de cerbi fantastici.

Ce minte ingenioasă şi fertilă a u avut vechii greci! Cum au văzut ei, în şapte stele, pe vînătorul azvîrlit în cer de Diana! Atîtea asemănări se puteau face, dar aceasta este cea mai tulburătoare şi mai apropiată de ideea omului despre măreţie.

Avînd între ele pe Betelegeuse şi strălucind la fel de tare, patru dintre cele mai mari alcătuiesc un dreptunghi vertical ce domină cerul şi îl organizează, aşa cum Place de la Concorde organizează vastitatea şi măreţia Parisului. Nimic mai evident, dar o evidenţă legendară şi copleşitoare, ca umerii şi picioarele cutezătorului vînător. Capul i se zăreşte mai anevoie sub un fel de coif, dar în schimb, centura, ea este marea splendoare a acestei imagini unice. Încrustată cu trei scînteietoare diamante – lacrimi ale cerului, boabe de rouă ale infinitului – ea înnobilează statura vînătorului, şi cerul întreg, şi pe cei ce o privesc. Iar de centură atîrnă spada, ca la toţi vechii vînători, dar e o spadă de stele. Nu ştiu ce altceva putea fi mai asemănător cu o realitate terestră, cu o realitate umană, şi în acelaşi timp de dimensiuni şi de o grandoare cerească.

Plecări şi reîntoarceri ale Marelui Orion. Plecări şi reîntoarceri ale Măreţiei.

De cînd mă ţin minte, braţul meu n-a încetat să se ridice în fiecare iarnă, de pe cîmpii acoperite cu zăpadă sau din luminiscenţa neprielnică a oraşelor, spre a arăta celor din jur, atîtor bărbaţi, atîtor femei – uneori din ţări îndepărtate – cu stăruinţa cu care un preot ar arăta cea mai frumoasă icoană din biserica sa, şi cu speranţa de a-i converti la măreţie, geometrica, nobila, scînteietoarea constelaţie.

Cei mai mulţi nu o ştiau. Ştiau versuri din Homer, din Dante, din Shakespeare, din Poe, din Baudelaire, din Rilke, dar pe Orion nu-l ştiau. Iar eu, cuprinzîndu-i de umeri îi întorceam, ca pentru un botez, cu faţa spre el: - Vedeţi un dreptunghi alcătuit din patru stele mari? Închipuiţi-vă... Iar ei vedeau, şi-şi închipuiau, şi cînd descopereau şi centura, scînteietoarea centură, intrau în extaz.

De cînd mă ţin minte, n-am ostenit să ridic braţul, să-l arăt tuturor celor pe care îi cunosc. Uneori însă îl privesc singur, din munţi. Nicăieri ca acolo, unde alunecă pe deasupra pădurilor de brad şi a culmilor înzăpezite, Orion nu-i atît de nobil şi de scînteietor. Fiecare stea a lui îmi spală sufletul şi îl îngheaţă, pregătindu-l pentru eternitate.

Iar toate la un loc se clatină uşor peste imensele zăpezi, dispar odată cu ele şi se întorc odată cu ele, ca o corabie polară, plutind în infinit.

Şi totuşi, are statură de om, a vînătorului care a îndrăznit să o privească goală pe Diana.

Grecule necunoscut, care în arhitectura copleşitoare a cerului ai ştiut să deosebeşti o statură de om şi ai imaginat o atît de frumoasă poveste, fie-ţi cît mai uşoară călătoria în lumea umbrelor şi pururi înstoţită de cîntec de flaut.


Friday, 9 November 2007

Karo-tosen, o expresie etică extrem orientală a autonomiei esteticului

Acest text a fost postat pe site-ul agonia la 2007-02-01. De atunci, figurează la rubrica: Special: Articol Polemica şi are 1832 vizionări. Asta arată că mentalitatea care guvernează pe cei care se dedică poeziei de factură niponă nu este cu totul străină celor care scriu literatură de factură occidentală şi că ea poate contura un set de atitudini prielnice creaţiei.

Matsuo Bashô


Karo-tosen este o veche zicală chinezească care dă expresie modului în care literaţii îşi concepeau şi îşi apreciau preocuparea în China medievală. Ea a fost adoptată de cultura niponă şi preluată de Bashô, părintele haiku-ului, pentru a defini atît prestaţia haijinului – autorul de haiku, cît şi produsul ei – haiku-ul. Într-o scrisoare către unul din discipolii săi, Morikawa Kyoriku, scrisoare considerată ca un moment de închegare a concepţiei sale despre haiku, Bashô se mărturiseşte astfel: yo ga fuga wa karo tosen no gotoshi, “haikai-ul meu este precum karo-tosen, adică inutil”.

Zicerea este concepută ca o formulare ironică şi metaforică: karo însemnînd un cuptor în plină vară, iar tosen un evantai pe timp de iarnă, gîndul te duce inevitabil la un lucru redundant, superfluu, parazitar. La ceva care nu se încadrează, prin inutilitatea, sa ordinii pragmatice a vieţii şi nici aceleia a înţelegerii. Ceva care, judecat după criteriile folosului, eficienţei, justificării, se dovedeşte gratuit - deci fără valoare. Şi, prin urmare, ceva care ne încarcă arbitrar şi ne încurcă, ba chiar ne abate fără rost de la lucrurile serioase, urgente, necesare, presante. Este părerea condescendentă cu care cei mai mulţi dintre muritori tratează lucrurile fără pondere şi importanţă. O floare, un amurg, trilul unei păsări, un nor bizar, de pildă, se bucură, în mod curent, doar de o consideraţie expeditivă, evazivă, uşor dispreţuitoare. Frumuseţea nu ţine de foame. Poezia, şi prin extensie literatura şi arta, sînt socotite, în mentalitatea comună, doar inutilităţi preţioase.

Inutilitatea este văzută de obicei, şi mai ales în înţelegerea occidentală, ca un fel de condamnare a celor ce sînt astfel gratulate. Or, ceea ce vrea să transmită proverbul chinez şi Bashô însuşi este de fapt o apreciere pozitivă, exigent nuanţată etic, e adevărat printr-o exprimare paradoxală, a activităţii creatoare şi a rezultatelor sale. Acea gratuitate a inutilităţii este mai curînd un fel de nobleţe a unui înalt diletantism, o generozitate dezinteresată a creatorului, o dispoziţie sufletească deosebită a scriitorilor şi a artiştilor care transcend lumea pămînteană şi materială în care se manifestă cu precădere şi aplicaţie „profesioniştii”.

Ar mai trebui remarcat faptul că haiku-ul este un gen de poezie care refuză principial împopoţonarea de orice fel. Ea nu exprimă nimic şi nu se chinuie să dea expresie trăirii sau emoţiei autorului, nu foloseşte tropi de nici un fel, nu agreează prozodia şi evită contorsionarea spunerii. În tristihul său, haijinul are o atitudine ostensivă, arată doar către ceva ce urmează să impresioneze cititorul. Cuvintele sale sînt de o simplitate şi un firesc care frizează în acelaşi timp banalitatea şi sobrietatea. Rostul lor este de a focaliza simţirea şi în special privirea cititorului pe un fapt, un eveniment mărunt (şi aparent fără însemnătate, trecut de obicei cu vederea) care însă îndeamnă la o atitudine meditativă şi este urmată de o adevărată implozie în sufletul contemplativ.

Cele de mai sus le-am întîlnit expuse în editorialul revistei online THE MAGAZINE OF THE WORLD HAIKU CLUB, VOLUME 5 ISSUE 1 - SPRING/SUMMER 2005. Autorul dorea să reamintească celor ce scriu azi un fel de testament al înaintaşilor. El începea abrupt: „Haiku-ul este un lucru fără rost, iar poetul care-l scrie un ins inutil. Această declaraţie ar putea supăra 99% dintre scriitorii de haiku. Sau cel puţin îi va copleşi şi îi va face nefericiţi.”

Adresîndu-se astfel celor ce scriu haiku în afara Japoniei, numeric mult mai mulţi azi decît cei din ţara de baştină, el ştia că se va confrunta cu prejudecăţile unei mentalităţi adverse. Aceea a celor care, de cele mai multe ori, sînt doar veleitari ai scrisului şi urmăresc să obţină prin intermediul său cele mai felurite avantaje reale sau închipuite.

Or, inutilitatea este văzută, în spiritul acelui karo-tosen, mai degrabă ca un fel de legămînt de castitate. Haijinul nu trebuie să urmărească prin ceea ce face interese personale, pragmatice sau pecuniare. Nu trebuie să vizeze interese politice şi o creştere a puterii sale în comunitate. Aşa cum nu trebuie să fie corupt nici de dorinţa excesivă de faimă pe care ceea ce scrie i-o poate aduce.

La fel de nocivă este credinţa că prin simplul fapt că scrii ai devenit un om deosebit. În afara unei autopreţuiri închipuite (şi profund amăgitoare), această convingere lipsită de temei duce la formarea de grupuri elitiste, găşti şi clici care viciază comunicarea în interiorul întregii comunităţi a celor ce scriu.

În fine, există tendinţa idolatrizării scrisului şi a transformării relaţiei sale cu cel ce scrie într-un fel de iubire dementă. Acestei ispite, autorul îi răspunde aşa: „Din păcate, şi exact în acelaşi fel, pentru cei mai mulţi oameni, se pare, că haiku-ul nu poate fi doar cu totul deosebit, extrem de frumos, seducător şi misterios, profund şi impenetrabil, inaccesibil şi esoteric, ireal de dificil şi, da, cu totul INUTIL.” Este un avertisment împotriva unei încrîncenări păgubaşe atît prin efectele ei asupra scrisului, cît şi asupra întregii vieţi a celor ce se dedau în acest fel activităţii literare.

„Cu toate că haiku-ul este şi trebuie să facă parte din modul de viaţă al cuiva, cel mai bine este să rămînă un mod de recreaţie.” Asta înseamnă să-ţi păstrezi o anume eleganţă şi graţie etică în ceea ce faci, să dai impresia că o faci cu degajarea necesară şi nu pur şi simplu necondiţionat. Conştiinţa „inutilităţii, amatorismului, diletantismului” (ca opuse unui profesionism interesat) nu înseamnă neseriozitate şi absenţa competenţei, ci doar o dispoziţie etică mai favorabilă creaţiei pentru că manifestă o mai potrivă înţelegere a simţului libertăţii, umilităţii şi onestităţii. Inutilitatea este, în acest sens, esenţa diletantismului. Şi ea poate fi considerată drept cea mai preţioasă însuşire a creatorului şi totodată izvor al inspiraţiei sale.

„Aceasta poate fi o noimă greu de digerat pentru occidentalii obişnuiţi cu materialismul, logica şi scopurile în toate cele. Inutilitatea haiku-ului trebuie să respingă materialismul, să găsească mereu ceva ciudat într-o lume ilogică şi să se dedice unei activităţi fără nici un scop.”

Mai există o capacană în cale înţelegerii autonomiei esteticului. Valoarea în sine nu-i este recunoscută, dar este acceptat faptul că lipsa aparentă de valoarea poate fi compensată prin subordonare. Mai precis, esteticul are valoare cînd are efecte în alte domenii: este educativ, curativ etc. Cînd e pus să slujească, primeşte un reflex valoric şi o luminozitate lunară – secundă. Este modalitatea posacă a seriozităţii care nu acceptă că omul este şi joc, gratuitate, zădărnicie şi că în asta îşi găseşte firesc rostul existenţei.

Poate că una din revelaţiile esteticului este că sîntem pe acest pămînt şi pentru a zădărî zădărnicia.